Să nu rataţi „Black Swan”!

De foarte mult timp nu mi s-a mai sculat părul pe mâini într-un cinematograf… Sincer, dacă şi lui Criticul Bibi  i-a vibrat glanda sudoripară în timpul filmului, atunci chiar că merită văzut. Natalie  joacă fantastic! În afară de interpretarea de excepţie, pentru care – astăzi am aflat – Portman a luat Oscarul, pe noi ne-au impresionat şi povestea, şi muzica, şi imaginea. I-am mai zis lui Bibi de-atâtea ori: bine că nu te-ai făcut balerină!

Anunțuri

Alt sucevean la Londra

Frate-miu nu mai putea de dorul meu – deşi n-ar recunoaşte asta niciodată – dar mai ales de dorul Ramonei, aşa că s-a aciuat pentru o lună aici. Dar ce mândră sunt că următoarea escală o va face în Paris, unde se va juca de-a arhitectul cu nişte franţuzoi şi cu nişte desene 3D! Cine ştie ce va urma? În orice caz, trebuie să vină să stea aici, cu noi… micuţa colonie de moldoveni. Numai o constănţeancă rătăcită ne strică statutul şi imaginea…

Unde ne vedem peste patru ani?

Bibi – doctor nutriţionist în Cogealac, Kati – profesoară de religie în Bârlad. Acestea sunt ultimile previziuni „pompate” de Silvia Chinţoiu. Stăm una lângă alta, dar mă presează pe mess să bag post pe blog, înainte de ziua mea. Şi ca şi cum micile ei ameninţări gen „îţi îndes patru pizza şi trei beri pe gât” nu ar fi de-ajuns, mai sunt nevoită să ascult şi Bon Jovi. Mama Lişiţă, să vă trăiască familionul, în special Nea Gigi şi asta mică de lângă mine… Dar în primul rând să-i trăiască lui Bibi prietena cea mai bună!

Pe străzi



Vine ziua noastră!

N-aş mai pierde timpul şi rânduri întregi pentru a-mi justifica absenţa din ultimile luni, poate chiar jumătate de an…?! Mai important este că pe 3 martie vom fi împlinit un an de când ne uităm pe sub fusta Reginei!!! Cine şi-ar fi imaginat pe-atunci că în 2011 vom fi încă aici? În niciun caz eu.

Vorbeam de curând cu Bibi că na… la început mă gândeam să hălăduiesc câteva  luni printr-o capitală, alte câteva luni sau  poate câteva săptămâni prin alta, să fiu o lebăduţă deliberat inconştientă pe o axă de timp nebănuită, apoi să revin la oile mele, la România… Planurile ni le-a schimbat însă experienţa de aici şi conştientizarea dificultăţii financiare care s-ar opune deocamdată spontaneităţii noastre juvenile.

E greu s-o iei de la capăt în alt oraş al lumii când nu ai o sursă sigură de bani. Cât noroc să ai să găseşti rapid de lucru printre portughezi, nemţi sau printre norvegieni? Aşa că, ne-am spus noi, ce-ar fi să ne tragem sufletul în Londra, unde măcar cunoaştem limba? Ce-ar fi să facem un efort şi să agonisim bănuţi, să terminăm nişte studii aici şi să obţinem, în felul acesta, permisul de muncă full-time în orice domeniu, care ne-ar asigura mai multă libertate de „mişcare” printre „imperialiştii ăştia împuţiţi” – vorba lu’ tata – ?! Chiar dacă asta ne va lua pe puţin încă un an, măcar aici putem strânge bani şi ne putem avânta curând în ţările calde. Lucru care nu era aşa de uşor acasă. Şi că tot veni vorba, partea cu întoarcerea în România a picat de o bucată lungă de timp… Mereu îmi zic că mă voi juca cu resursele în aşa fel încât, pe viitor, să cheltuiesc destul timp cu prietenii din ţară şi cu familia. Atât cât să-mi ostoiesc dorul şi să-mi alin asurile. Oooof, cât iubesc nopţile, în general, şi cât le duc dorul celor din România, în special! Abia aştept să vin, pe la sfârşitul primăverii…

Bibi? E fericită. Eu? Fericită. Avem o groază de planuri, avem o groază de făcut, avem timp de chill out şi de iubire. Şi chiar nu credem că fericirea vine odată cu „mission accomplished”. Anul trecut, pe vremea asta, aveam un vis. Iar acum îl trăim.

 

A trecut aproape jumătate de an…

…iar eu mor de nerăbdare să ajung acasă pe 16 septembrie! Pentru două săptămâni o las singură pe Bibi și mă duc s-o văd pe Mama Lișiță. Nu știu dacă v-am spus, dragă Mamă Lișiță, dar în drumul spre Vamă, trebuie să ajung să vă îmbrățișez! Iar dumneavoastră n-aveți încotro, trebuie să mă primiți preț de jumătate de oră măcar, cât să vă pup, s-o trag de coadă, cu drag, pe Pircica și să-l salut respectuos pe nea’ Gigi.

Tot amân să mă gândesc la ce-am realizat de când suntem în Londra. Cred că în cea mai mare parte a timpului petrecut aici ne-am detașat pur și simplu de cum ar trebui să arate imaginea noastră la 25 de ani, de cum ar trebui să arate, în mod normal, lucrurile la vârsta asta pentru două fete finuțe și educate, ca noi. Eu nu zic că e bine. Zic doar că nouă ne este bine. Nu e ca și cum am face în prezent cine știe ce pentru viitorul nostru, dar nici ca și cum am zace în ignoranță. Cert este că de la 3 martie până-n prezent a fost cea mai grea și cea mai satisfăcătoare perioadă de până acum. Pentru o răsfățată ca mine, multe lecții de viață mi-au brăzdat obrazul, sau, mai degrabă, stomacul… Îmi aduc aminte, pe la începutul aventurii noastre aici, cum salivam la înghețata unui copil de pe stradă și cum mă uitam urât la toți oamenii care treceau pe lângă mine ronțăind fel de fel de bunătățuri – eu, care tot timpul am avut ceea ce mi-am dorit, acum mă bucuram aproape isteric când mâncam, când și când, ditamai farfuria plină cu orez fiert sau o felie de pâine cu margarină- . Cum Bibi mă certa atunci când voiam să-mi iau cel mai ieftin pachet de biscuiți din banii atât de atent chibzuiți… Cum la un moment dat am izbucnit în plâns, gândindu-mă cine naiba m-a pus să plec de acasă. Îmi era dor de cafeaua mea de zi cu zi de la birou, de discuțiile matinale cu Francisca și cu draga mea Cristina, de cât de tare mă enerva Rîpă și de cât de dor îmi era s-o văd în fiecare seară pe câcăcioasa aia de pisică!

Apoi, după ce-am depășit cu bine perioada asta, mi-am dat seama că sunt mult mai mulțumită decât eram în scaunul din Pipera, în perioada dinainte de cumpărarea biletului spre Londra. După ce o vom convinge pe Regină să ne dea naibii și nouă hârtiile fermecate, vom putea opta în sfârșit pentru un job mai acătării. Până atunci însă, toate bune și frumoase.

Sunt fericită că am întâlnit oameni ca Jose, prietenul meu spaniol, și ca Dona, poloneza nebună și fioroasă cu care lucrez și care e la fel de clonțoasă ca mine. Or fi ei enervanți de multe ori, dar de la ei învăț zilnic să fiu mai bună.

Aștept să ne revedem joi și cu amicii noștri din Colombia, Zingzar cel Înțelept, profesor de muzică, și ”fiul” lui Bon Jovi, rockerul Mauricio cel Pierde-Vară. Nu de alta, dar sunt niste personaje tare interesante și, mai mult de-atât… vin cu povești din America Latină!

Nu duce țăranul la Madame Tussauds! (Bibi, te iubesc!)

În octombrie ne luăm bilet spre Paris! Heil Hitler!

Nu, nu sunt teroristi…

De fapt, ei sunt buni prieteni si-atat: Fazal si Shahzad.

Da, Oana, stiu… e puloverul tau, pe care nu ti l-am mai dat inapoi… : – D

Fazal si Sam